Sanatate publica

 

Sanatatea publica in context european

  • Articolul 168 (protecția sănătății publice), articolul 114 (piața unică) și articolul 153 (politica socială) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Obiective

Politica UE în domeniul sănătății publice urmărește:

  • protejarea și îmbunătățirea sănătății cetățenilor UE
  • sprijinirea modernizării și digitalizării sistemelor și a infrastructurii de sănătate;
  • îmbunătățirea rezilienței sistemelor de sănătate din Europa;
  • pregătirea statelor UE pentru a preveni și a aborda mai bine viitoarele pandemii.

Realizări

Din punct de vedere istoric, politica de sănătate a UE își are originea în dispozițiile cu privire la sănătate și siguranță, dezvoltându-se mai târziu ca urmare a liberei circulații a persoanelor și mărfurilor pe piața internă, ceea ce a făcut necesară coordonarea sănătății publice. Diferiți factori, printre care criza provocată de encefalopatia spongiformă bovină („boala vacii nebune”) de la sfârșitul secolului trecut, au făcut ca sănătatea și protecția să devină puncte importante ale agendei politice. Înființarea agențiilor specializate, cum ar fi Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) în 1993 și crearea Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) în 2004 demonstrează angajamentul crescând al UE față de politica de sănătate. Sănătatea publică a mai beneficiat și de acțiuni în domenii politice, precum mediul și alimentația, printre multe altele. Înființarea Agenției Europene pentru Produse Chimice (ECHA) în 2006 în cadrul REACH pentru evaluarea și înregistrarea substanțelor chimice și crearea Agenției Europene pentru Siguranța Alimentară (EFSA) în 2002 au fost și ele dovada eforturilor multidisciplinare îndreptate în direcția îmbunătățirii sănătății cetățenilor europeni.

 

Acțiuni trecute și context

În ciuda lipsei unei baze juridice clare, politica de sănătate publică s-a dezvoltat în mai multe direcții, cu mult înainte de adoptarea TFUE. Legislația privind medicamentele a fost deja introdusă din anul 1965 pentru a garanta standarde ridicate în cercetarea și industria farmaceutică, armonizarea procedurilor naționale de acordare a licențelor pentru medicamente și introducerea de norme privind publicitatea, etichetarea și distribuția. Programele de cercetare în domeniul medical și al sănătății publice datează din 1978 și au cuprins aspecte precum problemele de sănătate influențate de vârstă, mediu și stilul de viață, riscuri de iradiere și analiza genomului uman, axându-se mai ales asupra principalelor boli. Statele membre au convenit să își acorde reciproc asistență în cazul catastrofelor și al bolilor extrem de grave: „boala vacii nebune” oferă un exemplu marcant al unei forme de cooperare și asistență. Apariția dependenței de droguri, a bolilor precum cancerul și SIDA/HIV (printre altele), reprezentând probleme majore pentru sănătate, alături de circulația tot mai liberă a pacienților și a personalului medical în interiorul UE, conferă sănătății publice un loc și mai important pe agenda UE.

Tratatul de la Maastricht din 1992, care a creat Uniunea Europeană, a introdus sănătatea publică în tratatul fondator. Domeniul de aplicare este destul de limitat, dar a creat un temei juridic clar pentru adoptarea de măsuri politice în domeniul sănătății. Tratatul de la Amsterdam din 1997 a consolidat și mai mult dispozițiile și, în timp ce competența principală în materie de sănătate revine tot statelor membre, rolul UE a devenit mai proeminent. UE ar putea adopta acum măsuri menite să asigure (și nu pur și simplu „să contribuie la”, ca înainte) un nivel ridicat de protecție a sănătății umane, iar statele membre ar putea coopera în legătură cu orice cauze de pericol pentru sănătatea umană.

În 1993, Comisia a publicat o comunicare privind cadrul de acțiune în domeniul sănătății publice, care a identificat opt domenii de acțiune, inclusiv promovarea sănătății, cancerul, medicamentele și bolile rare. Aceasta a fost predecesorul programelor de sănătate publică multianuale. Concluzia primului program a fost că era nevoie de o abordare mai orizontală, interdisciplinară, în care acțiunea UE ar putea aduce mai multă valoare adăugată. Această abordare a fost luată în considerare pentru elaborarea programelor ulterioare, și anume Programul de sănătate publică al UE pentru perioada 2003-2008, programul în domeniul sănătății 2009-2013 și cel de-al treilea program în domeniul sănătății pentru perioada 2014-2020, actualul program UE pentru sănătate (2021–2027).

 

Evoluții recente

În ultimii ani, instituțiile s-au concentrat pe trei dimensiuni-cheie cu implicații directe pentru politicile de sănătate publică:

  • Consolidarea cadrului interinstituțional
    Rolul Parlamentului, ca legiuitor (ca organ de codecizie alături de Consiliu), a fost consolidat în ceea ce privește aspectele legate de sănătate, mediu și protecția consumatorilor. Modul în care Comisia lansează inițiative legislative a fost adaptat, cu proceduri de consultare standardizate între servicii, stabilirea de noi reguli privind comitologia și dialogul cu societatea civilă și experții. În sfârșit, rolul jucat de agenții relevante (EMA, ECDC, ECHA, EFSA) a fost consolidat și implementarea programelor privind sănătatea a fost încredințată în 2005 Agenției Executive pentru Sănătate și Consumatori (EAHC).
  • Necesitatea de a consolida capacitatea de reacție rapidă
    Actuala pandemie de COVID-19 a subliniat din nou necesitatea ca UE să aibă o capacitate de reacție rapidă, care să îi permită să intervină în cazul amenințărilor grave la adresa sănătății într-o manieră coordonată, mai ales într-o perioadă în care transporturile internaționale rapide facilitează răspândirea bolilor. În acest sens, în septembrie 2021, Comisia a înființat o nouă Autoritate europeană de pregătire și răspuns în situații de urgență în domeniul sănătății (HERA).
  • Necesitatea unei mai bune coordonări a promovării sănătății și a prevenirii bolilor
    Scopul acestor acțiuni este abordarea principalelor cauze care stau la baza stării precare de sănătate legate de stilul de viață personal și de factorii economici și de mediu (poluarea din pesticide, metale grele, perturbatori endocrini). Acțiunile vor presupune, printre altele, mai ales coordonarea strânsă cu alte domenii ale politicilor UE, cum ar fi mediul, transporturile, agricultura și dezvoltarea economică. Pe lângă acestea, acțiunile vor implica o consultare mai strânsă a tuturor părților interesate și o mai mare deschidere și transparență în procesul de decizie. În acest sens, Parlamentul European a plasat necesitatea unei abordări europene mai coordonate în ceea ce privește combaterea cancerului pe agenda politică la începutul celei de a 9-a legislaturi actuale.

 

Probleme actuale și provocări viitoare

  • Sănătatea în toate domeniile de acțiune
    Sinergiile dintre diferitele domenii de acțiune permit abordarea aspectelor legate de sănătate în contextul lor mai larg. Strategia „De la fermă la consumator” va contribui la producția nu doar a unor alimente sustenabile, ci și a unor produse alimentare mai sănătoase; Planul de acțiune „Poluare zero” va crea spații de viață mai curate și mai sănătoase; Programul „UE pentru sănătate” (2021-2027) propus, împreună cu alte fonduri și programe, va contribui la abordarea problemelor de sănătate din diferite puncte de vedere. Atenuarea impactului schimbărilor climatice include, de asemenea, abordarea problemelor de sănătate cauzate sau exacerbate de schimbările climatice, cum ar fi creșterea numărului de decese cauzate de valuri de căldură și de dezastre naturale, precum și schimbarea modurilor de infecție pentru boli transmise prin apă și boli transmise de insecte, melci sau alte animale cu sânge rece.Abordarea „Sănătatea în toate politicile” (HIAP), codificată în TFUE și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, răspunde caracterului transsectorial al problemelor de sănătate publică și urmărește integrarea aspectelor legate de sănătate în toate politicile relevante (articolul 9 și 168 alineatul (1) din TFUE; Articolul 35 din Cartă).
  • Prevenirea bolilor și promovarea sănătății
    Cancerul este a doua cauză de deces în UE. Consecințele sale sunt resimțite nu numai la nivel individual și familial, ci și la nivelul sistemelor naționale de asistență medicală, al bugetelor și al productivității economice. Pentru a plasa acest subiect printre prioritățile agendei politice, Parlamentul a înființat o comisie specială pentru lupta împotriva cancerului (BECA). Răspunzând unei inițiative a Parlamentului European, Comisia a prezentat planul european de combatere a cancerului,, care acoperă prevenirea, diagnosticarea timpurie, tratamentul și monitorizarea.Cancerul a fost abordat la nivel european printr-o serie de inițiative. De exemplu, există recomandări în vigoare la nivelul UE cu privire la programele naționale de screening pentru cancerul de sân, cancerul de col uterin și cancerul colorectal, dar și cu privire la populația țintă, participarea la examenele de screening, iar monitorizarea rezultatelor pozitive sau nesigure variază foarte mult de la un stat membru la altul. Comisia BECA a Parlamentului subliniază în prezent necesitatea de a obține mai multă echitate în întreaga Uniune în ceea ce privește accesul la programele de depistare a cancerului și de tratament.Acțiunea comună a UE privind sănătatea mintală și starea de bine s-a derulat în perioada 2013-2018 și a creat un cadru european de acțiune privind sănătatea mintală și starea de bine. Sinuciderea fiind a doua cauză principală a deceselor în grupa de vârstă 15-29 de ani, prevenirea, conștientizarea, nestigmatizarea și posibilitatea de a primi ajutor în cazuri de depresie, automutilare și risc de sinucidere rămân de o importanță majoră. Sănătatea mintală în școli și la locul de muncă necesită, de asemenea, o atenție specială. Deși durata acțiunii comune a fost limitată, sănătatea mintală a primit din nou atenție în contextul actualei pandemii de COVID-19.În ceea ce privește bolile transmisibile, legislația în vigoare (Decizia 1082/2013/UE) are ca scop să ofere cadrul de abordare a amenințărilor transfrontaliere la adresa sănătății: ECDC a pus în aplicare un sistem de alertă precoce și de reacție, iar Comitetul pentru securitate sanitară al UE coordonează măsurile de combatere a focarelor de boală și a epidemiilor. În aceste cazuri, cooperarea cu Organizația Mondială a Sănătății a ONU (OMS) este esențială, după cum se poate observa în cazul izbucnirii recente a pandemiei de coronavirus (Virusul Sars-CoV-2;2019, boala provocată de coronavirus, COVID-19) la sfârșitul anului 2019/începutul anului 2020. Nenumărate măsuri ad hoc au fost adoptate în cadrul procedurilor de urgență și pot fi urmărite pe o pagină internet EUR-Lex specială, precum și pe pagina internet a Comisiei privind răspunsul la coronavirus. Printre principalele inițiative de reglementare s-au numărat:Regulamentul (UE) 2020/1043 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 iulie 2020 privind efectuarea de studii clinice și furnizarea de medicamente de uz uman care conțin organisme modificate genetic sau care constau în organisme modificate genetic și care sunt destinate tratării sau prevenirii bolii provocate de coronavirus (COVID-19)Comunicările Comisiei intitulate „Strategia UE privind vaccinurile împotriva COVID-19” și „Pregătirea pentru strategiile de vaccinare împotriva COVID-19 și pentru desfășurarea vaccinurilor”;Recomandarea Consiliului din 13 octombrie 2020 de stabilire a unor criterii comune și a unui cadru comun pentru măsurile privind călătoriile ca răspuns la pandemia de COVID-19. Recomandarea urmărește să ajute statele membre să ia decizii pe baza situației epidemiologice din fiecare regiune;

    Pe parcursul anului 2020, Comisia a continuat să ia măsuri suplimentare pentru a contribui la creșterea rezilienței în mai multe domenii în toate statele membre. Printre măsuri se numără conectarea aplicațiilor naționale de contact, extinderea scutirilor de călătorie, testarea mai extinsă și asigurarea stocurilor de vaccinuri. Pachetul de răspuns la pandemia de COVID-19 include:

    Comunicarea Comisiei privind măsuri suplimentare de răspuns la pandemia de COVID-19;

    Comunicarea Comisiei privind strategiile de testare pentru COVID-19;

    Recomandarea Comisiei privind utilizarea testelor antigenice rapide;

    Sub egida unei comunicări intitulate „Construirea unei Uniuni Europene a sănătății: pregătire și reziliență”, Comisia a prezentat, în noiembrie 2020, propuneri de regulament privind amenințările transfrontaliere grave pentru sănătate, precum și de acte de extindere a mandatului EMA și ECDC.

    Drogurile, alcoolul și consumul de tutun sunt factori de viață care au un impact grav asupra sănătății umane, iar lupta împotriva acestora reprezintă o preocupare majoră pentru politica de sănătate publică. Directiva privind produsele din tutun (Directiva 2014/40/UE; aplicabilă din 2016) și Directiva privind produsele din tutun (Directiva 2011/64/UE a Consiliului) au fost etape importante ale acestui proces.

    În decembrie 2020, Consiliul a aprobat noua Strategie a UE în materie de droguri pentru perioada 2021-2025. Documentul stabilește un cadru politic global și stabilește prioritățile strategice pentru politica UE privind drogurile ilicite în cadrul a trei axe principale: reducerea ofertei de droguri, reducerea cererii de droguri și abordarea efectelor nocive ale drogurilor. Eforturile de revizuire a Strategiei UE privind alcoolul din 2006 par să fie blocate în prezent.

    Planul de acțiune al UE privind obezitatea infantilă pentru perioada 2014-2020 reprezintă un pas important în raționalizarea diferitelor măsuri de combatere a obezității. deși evaluarea la jumătatea perioadei a arătat un potențial suplimentar de consolidare a sistemului, în timp ce Consiliul a constatat că programul nu este suficient de eficace.

Schimbări societale, tranziția demografică

Tendințele demografice recente au adus și mai multe probleme în cadrul politicii de sănătate. Îmbătrânirea populației din UE, cererea de menținere a calității vieții la o vârstă înaintată și sustenabilitatea sistemelor de sănătate necesită un răspuns. În 2020, OMS a lansat Deceniul îmbătrânirii sănătoase și, în acest context, Comisia a publicat o carte verde privind îmbătrânirea populației în ianuarie 2021.

Recentele crize ale migrației și sosirea unui număr mare de migranți din afara UE au determinat adoptarea unui plan de acțiune privind integrarea resortisanților țărilor terțe în 2016. Planul de acțiune abordează, printre altele, dezavantajele legate de sănătate cu care se confruntă migranții, inclusiv accesul la serviciile de sănătate. În 2020, Comisia a prezentat Agenda europeană privind migrația și noul Pact privind migrația și azilul, care vizează raționalizarea în continuare a politicilor europene în acest domeniu.

În 2015, Parlamentul a solicitat luarea de măsuri pentru reducerea inegalităților în rândul copiilor în domenii precum sănătatea și introducerea unei garanții pentru copii în contextul unui plan al UE de combatere a sărăciei în rândul copiilor. În iunie 2021, Consiliul a adoptat propunerea Comisiei de instituire a unei garanții europene pentru copii. Ca etapă următoare, se așteaptă ca statele membre să prezinte Comisiei planuri naționale până în martie 2022, subliniind modul în care vor pune în aplicare Garanția pentru copii până în 2030.

 

Medicamente

Noul regulament privind trialurile clinice din 2014 va deveni aplicabil la începutul anului 2022. În domeniul dispozitivelor medicale și al dispozitivelor pentru diagnostic in vitro, două noi regulamente vor înlocui treptat cele trei directive existente în anii următori (până în 2022).

Accesul la medicamente la prețuri accesibile și abordarea deficitelor de medicamente vor figura pe agenda politică în următorii ani, în special din perspectiva Brexitului. Evaluarea legislației privind medicamentele pentru copii și bolile rare, precum și directivele privind sângele, țesuturile și celulele vor deschide calea unor posibile modificări viitoare. Parlamentul European și-a exprimat deja îngrijorarea cu privire la atitudinea ezitantă față de vaccinuri și la scăderea ratelor de vaccinare[3] și și-a exprimat punctul de vedere cu privire la Planul de acțiune european „O singură sănătate ” privind rezistența la antimicrobiene[4]; aceste aspecte vor rămâne esențiale și în următorii ani.

 

e-Sănătatea

Tehnologiile informației și comunicațiilor îmbunătățesc întregul ciclu de viață al problemelor de sănătate, de la prevenire prin diagnosticare la tratarea, monitorizarea și gestionarea sănătății și a stilului de viață. Digitalizarea sectorului asistenței medicale face parte din strategia UE privind piața unică digitală și are un potențial enorm; pentru ca să dea rezultate, sunt în curs de pregătire mai multe măsuri.

Comunicarea din 2018 privind transformarea digitală a serviciilor de sănătate și de îngrijire a persoanelor în cadrul pieței unice digitale identifică drept priorități accesul cetățenilor la datele lor privind sănătatea, inclusiv la nivel transfrontalier; medicina personalizată prin infrastructuri comune de date ale UE, care să permită cercetătorilor și altor profesioniști din domeniul sănătății să pună în comun resurse în întreaga UE; și responsabilizarea cetățenilor cu instrumente digitale pentru feedback din partea utilizatorilor și pentru asistență axată pe pacient (soluții mobile de sănătate, medicamente personalizate). Infrastructura de servicii digitale de e-sănătate va furniza rețeaua fizică necesară. O propunere legislativă privind spațiul european al datelor privind sănătatea este prevăzută pentru al patrulea trimestru al anului 2021.

 

Asistență medicală transfrontalieră

O directivă din 2011 privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere stabilește condițiile în care un pacient poate merge în altă țară din UE pentru a primi asistență medicală și condițiile de rambursare a acesteia.

 

Evaluarea tehnologiilor din domeniul sănătății (ETM)

În 2018, Comisia a prezentat o propunere de consolidare a cooperării la nivelul UE între statele membre pentru evaluarea tehnologiilor medicale. ETM evaluează valoarea adăugată a tehnologiilor medicale noi sau existente – medicamente, dispozitive medicale și instrumente de diagnosticare, proceduri chirurgicale, precum și măsuri de prevenire, diagnosticare sau tratament al bolilor – în comparație cu alte tehnologii medicale. Se preconizează că Parlamentul și Consiliul îl vor adopta în mod oficial până la sfârșitul anului 2021.

 

Rolul Parlamentului European

Parlamentul European a promovat în mod consecvent instituirea unei politici coerente în materie de sănătate publică. De asemenea, acesta a încercat, în mod activ, să consolideze și să promoveze o politică de sănătate prin numeroase avize, studii, dezbateri, declarații scrise și rapoarte din proprie inițiativă cu privire la numeroase aspecte. La începutul actualei legislaturi, Parlamentul și-a asumat un rol mai activ de stabilire a agendei, insistând ca lupta împotriva cancerului să devină o prioritate absolută a politicii UE în domeniul sănătății. Având în vedere criza provocată de pandemia de COVID-19, Parlamentul și-a asumat un rol activ în promovarea unui răspuns european coordonat și a subliniat necesitatea de a se angaja într-o cooperare mult mai strânsă în domeniul sănătății pentru a crea o Uniune Europeană a Sănătății.

Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI) este principalul reprezentant al Parlamentului în ceea ce privește aspectele legate de sănătate, constituind peste 10% din totalul activității legislative a Parlamentului[5]. Mai multe părți din viitorul pachet privind Pactul ecologic european vor avea, de asemenea, un impact direct sau indirect asupra sănătății, cum ar fi strategia pentru o economie curată și circulară, obiectivul de poluare zero, obiectivul de sustenabilitate a lanțului alimentar și obiectivul de neutralitate climatică. Legislația conexă va fi adoptată de Parlament în calitate de colegislator. De asemenea, Parlamentul își exercită dreptul de control prin verificarea și, eventual, prin formularea unor obiecții cu privire la actele delegate și de punere în aplicare propuse de Comisie în legătură cu legislația adoptată anterior.

Grupul de lucru pentru sănătate din cadrul ENVI joacă un rol activ în promovarea schimburilor dintre deputații europeni și experții în materie privind chestiunile de cea mai mare actualitate în materie de sănătate, prin organizarea de ateliere tematice.

Sursa : www.europarl.europa.eu

 

Sanatatea publica

Sănătatea publică poate fi definită ca „știința și arta de a preveni bolile ”, prelungirea vieții și îmbunătățirea calității vieții prin eforturi organizate și informare corectă a societății, organizațiilor (publice și private), comunităților și oamenilor.

Analizarea factorilor determinanți de sănătate a unei populații și amenințările cu care se confruntă este baza pentru sănătatea publică[2], publicul poate fi de la grupuri mici, o mână de oameni sau grupuri mari ca un sat, oraș întreg, iar în cazul unei pandemii poate cuprinde mai multe continente. Conceptul de sănătate ia în considerare bunăstarea fizică, psihologică și socială.

Sănătatea publică este un domeniu interdisciplinar. De exemplu, epidemiologie, biostatistica, științe sociale și gestionare a serviciilor de sănătate sunt relevante. Alte sub-domenii importante includ protecția mediului, sănătatea comunității, sănătate comportamentale, economie de sănătate, ordine publică, sănătate mintală, educație pentru sănătate , politica de sănătate, securitatea și sănătatea la locul de muncă, invaliditate, sănătate publică dentară, probleme de gen în sănătate și sănătate sexuală și reproductivă.

De la începuturile civilizației umane, comunitățile au promovat sănătatea și au luptat împotriva bolilor la nivel de populație. În societățile complexe, preindustrializate, intervențiile menite să reducă riscurile pentru sănătate ar putea fi inițiativa diferitelor părți interesate, cum ar fi generalii de armată, clerul sau conducătorii. Marea Britanie a devenit lider în dezvoltarea inițiativelor de sănătate publică, începând cu secolul al XIX-lea, datorită faptului că a fost prima națiune urbană modernă din lume. Inițiativele de sănătate publică care au început să apară s-au concentrat inițial pe salubritate(de exemplu, sistemele de canalizare Liverpool și (Londra), controlul bolilor infecțioase (inclusiv vaccinarea și carantină) și o infrastructură în evoluție a diferitelor științe, de exemplu statistică, microbiologie, epidemiologie, științe ale ingineriei.

 

Definiție

Sănătate publică a fost definită ca „știința și arta de a preveni boala “, prelungirea vieții și îmbunătățirea calității vieții prin eforturi organizate și alegeri ale informației societății, organizații(publice și private), comunități și persoane fizice

Sănătatea publică este un termen complex, compus din multe elemente și practici diferite. Este un domeniu interdisciplinar cu mai multe fațete, cu mai multe fațete[4].

 

Metode

Obiectivele de sănătate publică sunt atinse prin supravegherea cazurilor și promovarea unor comportamente sănătoase, comunități și medii. Analizarea factorilor determinanți ai sănătății unei populații și a amenințărilor cu care se confruntă stă la baza sănătății publice[2]. Multe boli pot fi prevenite prin metode simple, nemedicale. De exemplu, cercetările au arătat că simplul act de spălare a mâinilor cu săpun poate preveni răspândirea multor boli contagioase[5]. În alte cazuri, tratarea unei boli sau controlul unui agent patogen poate fi vitală pentru a preveni răspândirea acesteia la alții, fie în timpul unui focar de boală infecțioasă, fie prin contaminarea alimentelor sau a apei.

Programele de comunicare în domeniul sănătății publice, programele de vaccinare și distribuția de prezervative sunt exemple de măsuri comune de prevenire a sănătății publice.

Sănătatea publică, împreună cu îngrijirea primară, asistența secundară și asistența terțiară , face parte din sistemul general de îngrijire a sănătății al unei țări. Multe intervenții de interes pentru sănătatea publică sunt efectuate în afara unităților de sănătate, cum ar fi supravegherea siguranței alimentelor, distribuirea de prezervative și programe de schimb de ace pentru prevenirea bolilor transmisibile. Sănătatea publică joacă un rol important în eforturile de prevenire a bolilor atât în lumea în curs de dezvoltare, cât și în țările dezvoltate, prin sistemele locale de sănătate și organizațiile neguvernamentale.

 

Domenii prioritare

Zone originale

Când inițiativele în domeniul sănătății publice au început să apară în Anglia în vremurile moderne (de la secolul al XVIII-lea încoace), au existat trei componente de bază ale sănătății publice, care erau toate legate de acțiunile de stat: furnizarea de apă de băut și canalizare (de exemplu, sistemul de canalizare din Londra); controlul bolilor infecțioase (inclusiv vaccinare și carantină ); o infrastructură în evoluție a diferitelor științe, de exemplu statistică, microbiologie, epidemiologie, științe ale ingineriei[4]. Marea Britanie a fost un lider în dezvoltarea sănătății publice în acea perioadă de timp din necesitate: Marea Britanie a fost prima națiune urbană modernă(până în 1851 mai mult de jumătate din populație trăia în așezări de peste 2000 de persoane)[4]. Acest lucru a condus la un anumit tip de suferință care a condus apoi la inițiative de sănătate publică. Mai târziu, această îngrijorare specială a dispărut.

Schimbarea și diferența în timp dintre zone

Odată cu debutul tranziției epidemiologice și pe măsură ce prevalența bolilor infecțioase a scăzut în secolul al XX-lea , sănătatea publică a început să se concentreze mai mult pe bolile cronice precum cancerul și bolile de inimă. Eforturile anterioare din multe țări dezvoltate au condus deja la reduceri dramatice ale ratei mortalității infantile folosind metode preventive. În Marea Britanie, rata mortalității infantile a scăzut de la peste 15% în 1870 la 7% până în 1930[6].

Practica curentă

Organizația Mondială a Sănătății

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) este o agenție specializată a Națiunilor Unite responsabilă de sănătatea publică internațională[7]. Constituția OMS, care stabilește structura și principiile de conducere ale agenției, stabilește ca obiectiv principal „atingerea de către toate popoarele a celui mai înalt nivel posibil de sănătate”[8]. Mandatul larg al OMS include pledoaria pentru asistența medicală universală, monitorizarea riscurilor pentru sănătatea publică, coordonarea răspunsurilor la urgențe de sănătate și promovarea sănătății și bunăstării umane[9].

OMS a jucat un rol de lider în mai multe realizări din domeniul sănătății publice, mai ales eradicarea a variolei, poliomielitei și dezvoltarea unui vaccin pentru Ebola. Prioritățile sale actuale includ bolile transmisibile, în special HIV/SIDA, Ebola, COVID-19, malaria și tuberculoza; boli netransmisibile, cum ar fi bolile de inimă și cancerul; alimentație sănătoasă, nutriție și securitate alimentară; sănătatea muncii și abuzul de substanțe.

Sursa https://ro.wikipedia.org/

 

Fragment din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii

CAPITOLUL I

Art. 1.

Obiectul prezentului titlu îl constituie reglementarea domeniului sănătăţii publice, obiectiv de interes social major.

Art. 2.

(1) Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei. Asistenţa de sănătate publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, al programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate, precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor necesare.

(2) Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Jurisprudenţă

(3) Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase.

(4) Asistenţa de sănătate publică este o componentă a sistemului de sănătate publică.

(5) Ministerul Sănătăţii reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice.

(6) Asistenţa de sănătate publică este coordonată de către Ministerul Sănătăţii şi se realizează prin toate tipurile de unităţi sanitare de stat sau private, constituite şi organizate conform legii.

(7) Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului Sănătăţii, direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi altor structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS, structurilor de specialitate din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, precum şi autorităţilor din administraţia publică locală.

(8) Asistenţa de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate sau din alte surse, după caz, potrivit legii.

Respingeri de neconstituţionalitate

Art. 3.

Protecţia sănătăţii publice constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Art. 4.

(1) În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au următoarea semnificaţie:

  • sănătatea publică – starea de sănătate a populaţiei în raport cu determinanţii stării de sănătate: socio-economici, biologici, de mediu, stil de viaţă, asigurarea cu servicii de sănătate, calitatea şi accesibilitatea serviciilor de sănătate;
  • promovarea sănătăţii – procesul care oferă individului şi colectivităţilor posibilitatea de a-şi controla şi îmbunătăţi sănătatea sub raport fizic, psihic şi social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în sănătate;
  • supravegherea – activitatea de colectare sistematică şi continuă, analiza, interpretarea şi diseminarea datelor privind starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi netransmisibile, pe baza cărora sunt identificate priorităţile de sănătate publică şi sunt instituite măsurile de prevenire şi control
  • evaluarea riscurilor pentru sănătate – estimarea gradului în care expunerea la factorii de risc din mediul natural, de viaţă şi de muncă şi la cei rezultaţi din stilul de viaţă individual şi comunitar influenţează starea de sănătate a populaţiei
  • controlul în sănătate publică – exercitarea activităţilor de control privind aplicarea prevederilor legale de sănătate publică;
  • principiul precauţiei – instrumentul prin care direcţia de sănătate publică decide şi intervine în situaţii în care se apreciază că există un potenţial risc pentru sănătatea populaţiei, în condiţiile unei argumentaţii ştiinţifice insuficiente;
  • protocoale standardizate la nivel naţional – documente elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii cu consultarea societăţilor medicale de profil şi cu avizul Colegiului Medicilor din România, cu rol operaţional care structurează transpunerea la nivel naţional a recomandărilor pentru practica clinică, dezvoltate în mod transparent şi sistematic prin metodele medicinei bazate pe dovezi cu scopul orientării deciziei privind intervenţiile în sănătate.

(2) În sensul prevederilor prezentei legi, prin ministere şi instituţii cu reţele sanitare proprii se înţelege autorităţile şi instituţiile care au în subordine unităţi sanitare, altele decât Ministerul Sănătăţii, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Transporturilor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Academia Română, autorităţile administraţiei publice locale şi universităţile de medicină şi farmacie acreditate şi universităţile care au în structură facultăţi de medicină şi farmacie acreditate.

Art. 5.

Funcţiile principale ale asistenţei de sănătate publică vizează:

  • dezvoltarea politicilor, strategiilor şi programelor vizând asigurarea sănătăţii public;
  • monitorizarea şi analiza stării de sănătate a populaţiei;

Puneri în aplicare

  1. planificarea în sănătatea publică;
  2. supravegherea epidemiologică, prevenirea şi controlul bolilor;
  3. managementul şi marketingul strategic al serviciilor de sănătate publică;
  4. reglementarea domeniului sănătăţii publice, aplicarea şi controlul aplicării acestei reglementări;
  5. asigurarea calităţii serviciilor de sănătate publică;
  6. cercetarea-dezvoltarea şi implementarea de soluţii inovatoare pentru sănătatea publică;
  7. prevenirea epidemiilor, inclusiv instituirea stării de alertă epidemiologică;

Referinţe

  1. protejarea populaţiei împotriva riscurilor din mediu;
  2. informarea, educarea şi comunicarea pentru promovarea sănătăţii;
  3. mobilizarea partenerilor comunitari în identificarea şi rezolvarea problemelor de sănătate;
  4. evaluarea calităţii, eficacităţii, eficienţei şi accesului la serviciile medicale;
  5. dezvoltarea şi planificarea resurselor umane şi dezvoltarea instituţională pentru sănătate publică;
  6. integrarea priorităţilor de sănătate publică în politicile şi strategiile naţionale şi în strategiile sectoriale de dezvoltare durabilă;
  7. asigurarea capacităţilor de răspuns la dezastre sau la ameninţările la adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, inclusiv prin introducerea de restricţii de circulaţie a persoanelor şi bunurilor.

Art. 6.

Principalele domenii de intervenţie ale asistenţei de sănătate publică sunt următoarele:

  1. prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile prin:
    • asigurarea imunizărilor;
    • controlul epidemiilor;
    • supravegherea bolilor;
    • supravegherea factorilor de risc comportamentali;
    • prevenirea accidentelor;
  2. monitorizarea stării de sănătate prin:
    • monitorizarea indicatorilor stării de sănătate;
    • monitorizarea determinanţilor stării de sănătate;
    • monitorizarea eficacităţii şi eficienţei activităţilor din domeniul sănătăţii publice;
    • evaluarea nevoilor populaţiei privind serviciile de sănătate publică;
  3. promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate prin:
    • campanii de informare-educare-comunicare;
    • programe de educaţie pentru sănătate şi promovare a sănătăţii în comunităţi;
    • dezvoltarea şi implicarea comunităţilor locale;
    • pledoaria pentru sănătatea publică;
  4. sănătatea ocupaţională prin:
    • definirea standardelor de sănătate ocupaţională;
    • controlul aplicării reglementărilor sănătăţii în muncă;
  5. sănătatea în relaţie cu mediul prin:
    • monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea;
    • reglementarea calităţii principalilor factori de mediu;
    • stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare;
    • controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu;
  6. reglementarea primară şi secundară în domeniul sănătăţii publice prin:
    • elaborarea, revizuirea, adaptarea şi implementarea legislaţiei din domeniul sănătăţii publice;
    • reglementarea circulaţiei bunurilor şi serviciilor cu potenţial impact asupra sănătăţii publice;
  7. managementul sănătăţii publice bazat pe:
    • managementul politicilor, planificării şi dezvoltării sistemului de sănătate publică;
    • formularea şi implementarea politicilor de sănătate publică pe baze ştiinţifice;
    • cercetarea în domeniul sănătăţii publice şi al sistemelor de sănătate;
    • colaborarea şi cooperarea internaţională în domeniul sănătăţii publice;
  8. servicii de sănătate publică specifice:
    • servicii de sănătate şcolară;
    • servicii de urgenţă în caz de dezastre şi calamităţi;
    • servicii de laborator în domeniul sănătăţii publice;
    • servicii de planificare familială;
    • servicii de screening pentru depistarea precoce a bolilor;
    • servicii prenatale şi postnatale;

Modificări

  • servicii de consiliere în domeniul sănătăţii publice;
  • servicii de sănătate publică în transporturi;
  • servicii de sănătate destinate copiilor;
  • servicii de securitate transfuzională;
  • servicii medicale şi tratament specific în cazul bolilor cu impact major asupra sănătăţii publice (TBC, HIV/SIDA, boli rare, cancer, diabet zaharat), precum şi în cazul transplantului de organe, ţesuturi sau celule.

 

CAPITOLUL II

Principiile asistenţei de sănătate publică

Art. 7.

Principiile care stau la baza asistenţei de sănătate publică sunt următoarele:

  • responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică;
  • focalizarea pe grupurile populaţionale şi prevenirea primară;
  • preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate: sociali, de mediu, comportamentali şi servicii de sănătate;
  • abordarea multidisciplinară şi intersectorială;
  • parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi locale;
  • decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul respectiv (sănătate publică bazată pe dovezi);
  • în condiţii specifice, decizii fundamentate conform principiului precauţiei;
  • descentralizarea sistemului de sănătate publică;
  • existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice;
  • creşterea capacităţii de răspuns la calamităţi, dezastre şi situaţii de urgenţă, inclusiv cele determinate de schimbările climatice;
  • evaluarea impactului la nivelul tuturor sectoarelor de activitate ce influenţează determinanţii stării de sănătate;
  • abordarea intersectorială pentru sănătate prin acţiunea coordonată a tuturor instituţiilor în vederea îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei.

Art. 8.

(1) Modalităţile de implementare a principiilor de sănătate publică sunt:

  • activitatea de reglementare în domeniile sănătăţii publice;
  • activitatea de inspecţie sanitară de stat;
  • activităţile desfăşurate în cadrul programelor naţionale de sănătate;
  • avizarea/autorizarea/notificarea activităţilor şi produselor cu impact asupra sănătăţii populaţiei;
  • evaluarea impactului asupra sănătăţii în relaţie cu programe, strategii, politici ale altor sectoare de activitate cu efecte conexe asupra sănătăţii populaţiei.

(2) Proiectele de acte normative care conţin prevederi ce influenţează determinanţii stării de sănătate vor fi însoţite de studii de impact asupra sănătăţii, ca instrument de fundamentare a deciziei, efectuate conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii

Art. 9.

(1) Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.

(2) Programele naţionale de sănătate se adresează populaţiei şi sunt orientate către promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi prelungirea vieţii de bună calitate.

(3) Programele naţionale de sănătate se adresează principalelor domenii de intervenţie ale sănătăţii publice şi răspund priorităţilor naţionale identificate prin Strategia naţională de sănătate.

(4) Programele naţionale de sănătate sunt finanţate de la bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, din fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, din venituri proprii, donaţii şi sponsorizări, precum şi din alte surse, potrivit legii.

(5) Programele naţionale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătăţii, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi/sau CNAS, după caz.

 

Art. 10.

(1) Autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice elaborează proiecte de acte normative în domeniul sănătăţii publice şi avizează reglementări ale altor ministere şi instituţii referitoare la activităţi cu impact asupra sănătăţii publice.

(2) Principalele domenii pentru care autoritatea centrală de sănătate publică elaborează sau participă la elaborarea, după caz, a unor proiecte de acte normative sunt:

  • calitatea principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, substanţe chimice, produse cosmetice, radiaţii ionizante, vectori, deşeuri etc.;
  • monitorizarea stării de sănătate;
  • promovarea sănătăţii;
  • calitatea alimentului;
  • calitatea unităţilor şi serviciilor turistice;
  • calitatea mediului de muncă şi sănătatea în muncă;
  • colectivităţile de copii şi tineri;
  • evaluarea efectelor factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei;
  • asigurarea condiţiilor de igienă în unităţi sanitare;
  • servicii de laborator;
  • planificare familială;
  • siguranţa transfuziei sanguine;
  • norme privind alte domenii ale sănătăţii publice;
  • prevenirea consumului ilegal de droguri.

(3) Ministerul Sănătăţii, prin aparatul propriu şi prin direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi celelalte ministere şi instituţii cu reţea sanitară proprie, prin structurile de specialitate, verifică respectarea reglementărilor în domeniul sănătăţii publice, iar în caz de nereguli sau neconformitate, aplică măsuri conform legii.

 

CAPITOLUL III

Autorităţile sistemului de sănătate publică

Art. 11.

În sensul prezentei legi, prin autorităţi ale sistemului de sănătate publică se înţelege:

  • Ministerul Sănătăţii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului;
  • alte instituţii şi structuri de specialitate ale Ministerului Sănătăţii care desfăşoară activităţi în domeniul sănătăţii publice la nivel naţional, regional, judeţean şi local.

Art. 12.

Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii, cu personalitate juridică, reprezentând direcţia de sănătate publică la nivel local. În mod similar se pot organiza direcţii de sănătate publică în cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, care colaborează cu unităţile deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii.

Art. 13.

(1) Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale sau naţionale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii, şi care coordonează tehnic şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării şi implementării strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile şi a politicilor de sănătate publică din domeniile specifice, la nivel naţional şi/sau regional.

(2) Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătăţii publice sunt unităţi cu personalitate juridică şi funcţionează, potrivit legii, în coordonarea Ministerului Sănătăţii.

Art. 14.

Centrul Naţional pentru Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii, instituţie publică de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii, se desfiinţează, ca urmare a comasării prin absorbţie şi a preluării activităţii de către Institutul Naţional de Sănătate Publică.

Art. 15.

Instituţiile şi structurile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, care desfăşoară activităţi în domeniul sănătăţii publice la nivel naţional, regional, judeţean şi local, cu personalitate juridică, aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea Ministerului Sănătăţii, cu excepţia CNAS şi a caselor de asigurări de sănătate, se înfiinţează, se reorganizează şi se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului.

Art. 16.

(1) Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică, are în principal următoarele atribuţii şi responsabilităţi:

  • stabileşte priorităţile naţionale de sănătate publică;
  • elaborează şi avizează reglementări în domeniul sanitar;
  • evaluează periodic indicatorii stării de sănătate a populaţiei;
  • asigură activitatea de inspecţie sanitară de stat;
  • coordonează, implementează şi monitorizează proiectele finanţate în cadrul fondurilor comunitare, precum şi acorduri bilaterale, Pactul de stabilitate în domeniul sănătăţii şi alte acorduri internaţionale în domeniul de competenţă;
  • coordonează din punct de vedere ştiinţific şi metodologic, prin comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, reţeaua de asistenţă medicală;
  • aprobă, prin ordin al ministrului, protocoalele standardizate la nivel naţional, elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, cu consultarea societăţilor medicale de profil;
  • plăteşte, în condiţiile legii, contribuţii obligatorii sau voluntare la organizaţiile constituite în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, prin Ministerul Sănătăţii, în limita bugetului aprobat;
  • exercită funcţia de unitate de achiziţii centralizate prin structura de specialitate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2012 privind desemnarea Ministerului Sănătăţii ca unitate de achiziţii publice centralizată, aprobată cu completări prin Legea nr. 184/2013, cu modificările ulterioare;
  • elaborează politica şi strategiile în sistemul informatic şi informaţional din sănătate, în vederea implementării şi utilizării integrate şi interoperabile a componentelor acestuia;
  • finanţează, în limita bugetului alocat cu această destinaţie, activităţi de cercetare ştiinţifică în domeniul medical, prevăzute în Planul sectorial care se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii.
  • În exercitarea atribuţiilor şi responsabilităţilor prevăzute la alin. (1), Ministerul Sănătăţii şi structurile de specialitate ale acestuia au acces nemijlocit şi utilizează datele din cadrul Platformei informatice din asigurările de sănătate, cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi completările ulterioare. CNAS, precum şi furnizorul Platformei informatice din asigurările de sănătate au obligaţia de a acorda Ministerului Sănătăţii drepturi şi privilegii de acces la datele informatice, egale cu cele ale CNAS.
  • (3) Membrii comisiilor de specialitate prevăzute la alin. (1) lit. f) beneficiază de o indemnizaţie lunară de 10% din indemnizaţia secretarului de stat, care se acordă proporţional cu numărul de participări efective la şedinţe. Cheltuielile de deplasare ocazionate de participarea în comisiile de specialitate sunt suportate de instituţiile publice în care persoanele sunt încadrate sau unde acestea desfăşoară activitate prin integrare clinică. Cheltuielile de deplasare din alte localităţi, ocazionate de participarea în comisia de specialitate de medicină de familie, sunt suportate de Ministerul Sănătăţii. Regulamentul de organizare şi funcţionare şi atribuţiile comisiilor de specialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii

Art. 17.

(1) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt servicii publice deconcentrate, cu personalitate juridică, subordonate Ministerului Sănătăţii, care pun în aplicare politica şi programele naţionale de sănătate publică pe plan local, identifică problemele locale prioritare de sănătate publică, elaborează şi implementează acţiuni locale de sănătate publică.

(2) În scopul îndeplinirii acestor obiective, direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti au, în principal, următoarele atribuţii:

  • controlează şi evaluează modul de asigurare a asistenţei medicale curative şi profilactice;
  • controlează aplicarea normelor de funcţionare a unităţilor medicale şi farmaceutice, indiferent de forma de organizare, şi aplică măsuri în caz de neconformitate;
  • urmăresc aplicarea criteriilor de control al calităţii serviciilor medicale pe baza standardelor de acreditare adoptate de către Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate;
  • coordonează şi controlează asistenţa gravidei, lăuzei şi nou-născutului;
  • evaluează resursele umane de la nivelul asistenţei medicale în relaţie cu nevoile comunitare identificate prin acţiuni specifice;
  • participă activ la programele de instruire a personalului din serviciile de sănătate publică şi a populaţiei;
  • organizează acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor şi de promovare a sănătăţii;
  • organizează activităţile preventive în teritoriul judeţului şi, respectiv, al municipiului Bucureşti;
  • colectează şi înregistrează date privind sănătatea populaţiei, utilizând informaţiile în scopul identificării problemelor de sănătate ale acesteia;
  • identifică posibilele probleme de sănătate publică sau ameninţări la adresa sănătăţii unei comunităţi;
  • intervin în rezolvarea problemelor de sănătate publică apărute în rândul persoanelor aparţinând grupurilor defavorizate;
  • coordonează studii asupra problemelor de sănătate ale populaţiei din teritoriul dat;
  • stabilesc relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii în vederea desfăşurării de acţiuni comune în domeniul sănătăţii publice;
  • colectează şi înregistrează datele privind tipurile, cantitatea şi modul de gestionare a deşeurilor generate în unităţile medicale din zona de jurisdicţie;
  • asigură implementarea programelor naţionale de sănătate publică derulate prin structurile proprii, precum şi coordonarea, monitorizarea şi controlul implementării programelor naţionale de sănătate publică derulate în baza contractelor încheiate cu instituţii publice, furnizori de servicii medicale din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale şi a ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, precum şi cu furnizori de servicii medicale privaţi, în condiţiile prevăzute în normele tehnice de realizare a programelor naţionale de sănătate publică.

(3) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti administrează, în numele Ministerului Sănătăţii, locuinţele construite de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe în cadrul Programului de construcţii de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, Subprogramul privind construcţia locuinţelor în regim de închiriere, de care pot beneficia medicii rezidenţi şi alţi tineri specialişti din sistemul de sănătate, sau prin alte surse de finanţare pe terenurile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Sănătăţii. Activitatea de administrare se reglementează prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Art. 18.

(1) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt conduse de un director coordonator, care este ajutat de directori coordonatori adjuncţi.

(2) Persoanele care ocupă funcţii dintre cele prevăzute la alin. (1) sunt numite prin act administrativ al ministrului sănătăţii, în urma evaluării cunoştinţelor şi abilităţilor manageriale, în condiţiile legii.

(3) Funcţiile prevăzute la alin. (1) se exercită în baza unui contract de management încheiat cu ministrul sănătăţii, pe o perioadă de maximum 4 ani.

(4) Funcţiile de director coordonator şi director coordonator adjunct sunt incompatibile cu:

  • exercitarea oricăror altor funcţii remunerate, neremunerate sau/şi indemnizate, cu excepţia funcţiilor sau activităţilor în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice şi în domeniul medical, desfăşurate în afara programului normal de lucru şi care nu au legătură cu funcţia deţinută;
  • exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de conducere, inclusiv cele neremunerate;
  • exercitarea oricărei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau patronale de profil.

(5) Constituie conflict de interese deţinerea de către directorul coordonator sau directorul coordonator adjunct de părţi sociale, acţiuni sau interese la societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu direcţia de sănătate publică la care persoana în cauză exercită funcţia de director coordonator sau director coordonator adjunct.

(6) Prevederile alin. (5) se aplică şi în cazul în care părţile sociale, acţiunile sau interesele sunt deţinute de către rudele ori afinii până la gradul al IV-lea ai directorului coordonator sau ai directorului coordonator adjunct.

(7) Dacă directorul coordonator sau directorul coordonator adjunct se află în stare de incompatibilitate sau în conflict de interese, acesta este obligat să înlăture motivele de incompatibilitate ori de conflict de interese în termen de 30 de zile de la apariţia acestora. În caz contrar, contractul de management este reziliat de plin drept, iar Ministerul Sănătăţii poate cere persoanelor în cauză despăgubiri, conform clauzelor contractului de management.

Art. 19.

(1) În subordinea direcţiilor de sănătate publică funcţionează unităţi sanitare publice de pe raza teritoriului arondat, cu excepţia unităţilor sanitare publice de interes naţional sau a celor aparţinând ministerelor ori instituţiilor cu reţele sanitare proprii.

(2) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti coordonează serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti, organizează şi coordonează asistenţa medicală în caz de calamităţi, catastrofe şi situaţii deosebite.

Art. 20. –

(1) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea asistenţei medicale.

(2) Direcţiile de sănătate publică încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea cheltuielilor de personal aferente medicilor, medicilor dentişti, asistenţilor medicali şi a cheltuielilor pentru baremul de dotare cu medicamente şi materiale sanitare din cabinetele de medicină generală şi dentară din unităţile de învăţământ.

(3) Sumele necesare pentru derularea contractelor prevăzute la alin. (2) se asigură din fonduri de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii.

(4) Spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale încheie contracte cu direcţiile de sănătate publică în condiţiile prevăzute la art. 194 şi art. 195.

Art. 21.

(1) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti organizează culegerea şi prelucrarea informaţiilor statistice medicale primite de la unităţile sanitare publice sau private şi transmit rapoarte statistice lunare către instituţiile desemnate în acest scop.

(2) Direcţiile de sănătate publică teritoriale întocmesc rapoarte privind starea de sănătate a comunităţii, care sunt înaintate Ministerului Sănătăţii, precum şi partenerilor instituţionali la nivel local.

(3) Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să transmită instituţiilor Ministerului Sănătăţii datele şi documentele din care rezultă informaţiile necesare întocmirii rapoartelor prevăzute la alin. (1), precum şi cele stabilite prin reglementările legale în vigoare pentru care România are obligaţia raportării la nivelul Comisiei Europene.

(4) Netransmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1) de către unităţile sanitare publice şi/sau private reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru persoanele juridice.

Art. 22. –

Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti coordonează la nivel local implementarea activităţilor care decurg din obligaţiile asumate prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană şi planurile de implementare a actelor comunitare referitoare la domeniul sănătăţii.

Art. 23. –

Regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi structura organizatorică ale direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii.

Art. 22 a devenit art. 23 în forma republicată; a se vedea asteriscul de la art. 12.

Art. 24. –

Institutele/Centrele naţionale şi/sau regionale prevăzute la art. 13 şi 14, aflate în subordinea şi/sau în coordonarea Ministerului Sănătăţii, îndeplinesc, în principal, următoarele atribuţii:

  • asigură îndrumarea tehnică şi metodologică a reţelei de sănătate publică, în funcţie de domeniul lor de competenţă
  • participă la elaborarea strategiilor şi politicilor din domeniul lor de competenţă;
  • elaborează proiecte de acte normative, norme, metodologii şi instrucţiuni privind domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
  • efectuează expertize, oferă asistenţă tehnică şi realizează servicii de sănătate publică, la solicitarea unor persoane fizice sau juridice;
  • supraveghează starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi netransmisibile, pentru identificarea problemelor de sănătate comunitară;
  • asigură sistemul de supraveghere epidemiologică, precum şi de alertă precoce şi răspuns rapid şi participă la schimbul de informaţii în cadrul reţelei europene de supraveghere epidemiologică în domeniul bolilor transmisibile;
  • participă la efectuarea de investigaţii epidemiologice de teren, din proprie iniţiativă, la solicitarea Ministerului Sănătăţii sau a direcţiilor locale de sănătate publică;
  • elaborează metodologia, instrumentele şi indicatorii de monitorizare şi evaluare a serviciilor şi programelor de sănătate publică, de promovare a sănătăţii şi de educaţie pentru sănătate;
  • participă la procesul de învăţământ medical de specializare şi perfecţionare în domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
  • desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare în domeniul sănătăţii publice şi al managementului sanitar;
  • colectează, analizează şi diseminează date statistice privind sănătatea publică;
  • asigură existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.

Art. 25

(1) Instituţiile şi unităţile sanitare care asigură asistenţa de sănătate publică, în cazul apariţiei unui focar de boală transmisibilă, precum şi în situaţia iminenţei izbucnirii unei epidemii, au obligaţia să dispună măsuri specifice.

(2) Măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii.

CAPITOLUL IV

Controlul în sănătatea publică

Art. 26.

(1) Activitatea de inspecţie sanitară de stat se organizează pe domenii specifice de activitate, coordonate de instituţii cu atribuţii în domeniul controlului la nivel naţional şi regional, conform competenţelor.

(2) Activitatea de inspecţie sanitară de stat se realizează pe următoarele domenii:

  • calitatea serviciilor de asistenţă medicală;
  • sănătate publică;
  • farmaceutic;
  • dispozitive medicale.

Art. 27.

(1) Activitatea de inspecţie sanitară de stat se exercită de către personalul de specialitate împuternicit de instituţiile cu atribuţii în domeniul inspecţiei sanitare de stat, conform normelor generale şi specifice elaborate de către acestea şi aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii

(2) Furnizorii de servicii medicale din sectorul public şi privat, precum şi toate unităţile supuse inspecţiei sanitare, conform legislaţiei în vigoare din domeniul sănătăţii publice, au obligaţia de a permite accesul persoanelor împuternicite de către Ministerul Sănătăţii în vederea efectuării controlului.

(3) Pentru exercitarea activităţii de inspecţie sanitară de stat, personalul împuternicit are drept de:

  • acces în orice tip de unităţi, la documente, informaţii, conform competenţelor;
  • recoltare a produselor care pot constitui un risc pentru sănătatea publică
  • a constata şi a sancţiona contravenţiile prevăzute de legislaţia din domeniul sănătăţii publice.

(4) În situaţii de risc pentru sănătatea publică, personalul împuternicit poate interzice punerea în consum, poate decide retragerea produselor, suspendarea temporară sau definitivă a activităţilor, retragerea sau anularea autorizaţiei sanitare de funcţionare, a avizului sanitar, a notificărilor pentru activităţi şi produse şi poate dispune orice alte măsuri pe care situaţia le impune.

(5) În situaţii de risc epidemiologic, personalul împuternicit poate dispune măsuri speciale pentru bolnavii, suspecţii şi contacţii de boli transmisibile sau purtătorii de germeni patogeni, precum şi alte măsuri de limitare a circulaţiei persoanelor.

(6) Concluziile activităţilor de control, abaterile de la normele legale, recomandările şi termenele de remediere a deficienţelor, precum şi alte măsuri legale aplicate se consemnează în procese-verbale de constatare a condiţiilor igienico-sanitare, rapoarte de control şi procese-verbale de constatare a contravenţiilor, dacă este cazul.

(7) În exercitarea activităţii, personalul împuternicit asigură păstrarea confidenţialităţii datelor, cu excepţia situaţiilor care constituie un risc pentru sănătatea publică, caz în care comunicarea se va face prin reprezentantul legal.

(8) Refuzul de a permite accesul personalului împuternicit în vederea efectuării controlului sau de a accepta efectuarea inspecţiei ori de a pune la dispoziţia acestui personal documentele şi informaţiile necesare realizării atribuţiilor de control se sancţionează conform legislaţiei în vigoare.

Art. 28.-

Activitatea de avizare, autorizare şi notificare a activităţilor şi produselor cu impact asupra sănătăţii populaţiei are ca scop certificarea conformării cu normele de sănătate publică a produselor, serviciilor şi activităţilor, în scopul protejării sănătăţii populaţiei.

Art. 29. –

Activitatea de evaluare a impactului asupra sănătăţii în relaţie cu programe, strategii, politici ale altor sectoare de activitate cu efecte conexe asupra sănătăţii populaţiei reprezintă instrumentul de integrare a priorităţilor de sănătate publică în dezvoltarea durabilă a societăţii.

CAPITOLUL V

Art. 30.

(1) Asistenţa medicală profilactică şi curativă se asigură prin:

  • cabinete medicale ambulatorii ale medicilor de familie şi de alte specialităţi, centre de diagnostic şi tratament, centre medicale, centre de sănătate, laboratoare, precum şi prin alte unităţi sanitare publice şi private;
  • unităţi sanitare publice şi private cu paturi.
  • Unităţile prevăzute la alin. (1) au obligaţia asigurării condiţiilor de mobilitate a informaţiei medicale în format electronic, prin utilizarea sistemului dosarului electronic de sănătate al pacientului. În situaţia în care se utilizează un alt sistem informatic, acesta trebuie să fie compatibil cu acest sistem din platforma informatică din asigurările de sănătate, caz în care furnizorii sunt obligaţi să asigure condiţiile de securitate şi confidenţialitate în procesul de transmitere a datelor.

(3) Modalitatea de utilizare şi completare a dosarului electronic de sănătate al pacientului va fi stabilită prin norme metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la dosarul electronic de sănătate al pacientului, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 31. –

Activitatea medicală de recuperare se asigură prin unităţi medicale de specialitate cu personalitate juridică, secţii, compartimente şi laboratoare de recuperare, unităţi ambulatorii de recuperare, publice sau private, precum şi prin societăţi de turism balnear şi de recuperare, constituite conform legii.

Art. 32. –

Asistenţa medicală de urgenţă se asigură de unităţi specializate de urgenţă şi transport sanitar publice sau private, precum şi prin structurile de primire a urgenţelor, organizate în acest scop.

Art. 33. –

Asistenţa medicală de hemotransfuziologie, transfuzie sanguină sau alte servicii de asistenţă medicală şi prestaţii autorizate se asigură prin unităţi specializate în acest scop.

Art. 34. –

Asistenţa medicală preventivă din colectivităţile de copii preşcolari, şcolari şi studenţi se asigură prin cabinetele medicale organizate, conform legii, în unităţile de învăţământ preşcolar, şcolar sau universitar, publice ori private, sau prin cabinetele individuale ale medicilor de familie, după caz.

Art. 35. –

Activităţile de asistenţă de sănătate publică se finanţează de la bugetul de stat, de la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, de la bugetele locale, din venituri proprii, fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, contracte cu terţii, precum şi din contribuţii personale şi plăţi directe, după caz, potrivit legii.

 

CAPITOLUL VI

Art. 36.

Asistenţa farmaceutică se asigură în cadrul sistemului de sănătate publică, potrivit legii, prin prepararea şi eliberarea medicamentelor şi a altor produse stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii, cum ar fi: cosmetice, dispozitive medicale, suplimente alimentare şi alte asemenea produse.

Art. 37.

Punerea pe piaţă a medicamentelor, precum şi activitatea de farmacovigilenţă se realizează conform legii.

 

CAPITOLUL VII

Art. 38.

Orice persoană fizică sau juridică, având calitatea de angajator, este obligată să asigure fondurile şi condiţiile necesare pentru:

  • efectuarea controlului medical periodic, conform normelor de sănătate publică şi securitate în muncă;
  • aplicarea măsurilor de igienă, dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare periodică;
  • vaccinarea şi profilaxia specifică impusă de riscurile de la locul de muncă.

Art. 39.

Cetăţenii români şi orice altă persoană aflată pe teritoriul României, precum şi unităţile şi operatorii economici au obligaţia să se supună măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, să respecte întocmai normele de igienă şi sănătate publică, să ofere informaţiile solicitate şi să aplice măsurile stabilite privind instituirea condiţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi pentru promovarea sănătăţii individului şi a populaţiei.

Art. 40.

(1) Informaţiile privind sănătatea persoanelor se păstrează la autorităţile de sănătate publică teritoriale, la autorităţile de sănătate publică ale ministerelor cu reţea sanitară proprie, precum şi la instituţiile desemnate şi pot fi folosite în scopul întocmirii rapoartelor statistice nenominalizate, în vederea evaluării stării de sănătate a populaţiei.

(2) Folosirea în alte scopuri a informaţiilor înregistrate se poate admite numai dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiţii:

  • există o dispoziţie legală în acest sens;
  • există acordul persoanei în cauză;
  • datele sunt necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz;
  • datele sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale.

(3) Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor referitoare la persoane este obligatorie pentru toţi salariaţii care prin activitatea pe care o desfăşoară au acces la acestea în mod direct sau indirect.

Art. 41. –

(1) Pentru situaţii speciale cu implicaţii asupra sănătăţii publice se constituie rezerva Ministerului Sănătăţii, care cuprinde medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice, iar la nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, rezerva antiepidemică.

(2) Medicamentele, serurile, vaccinurile, dezinfectantele, insecticidele, materialele sanitare, produsele tehnico-medicale, consumabilele şi alte materiale specifice cuprinse în rezerva pentru situaţii speciale, începând cu 1 septembrie 2007, constituie rezerva Ministerului Sănătăţii.

(3) Normele metodologice de constituire, păstrare şi utilizare a rezervei Ministerului Sănătăţii şi a rezervei antiepidemice se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii

Art. 42. –

(1) Ministerul Sănătăţii, ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie pot asigura fonduri pentru acordarea de ajutoare umanitare statelor cu care România încheie acorduri, înţelegeri, convenţii de colaborare, în acest sens.

(2) Ajutorul umanitar poate consta în:

  • medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice din rezerva de stat;
  • asistenţă medicală specifică;
  • cheltuieli legate de servicii medicale şi transport.

(3) Fondurile necesare pentru acordarea de ajutoare umanitare se suportă de la bugetul de stat, prin Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în termenii şi condiţiile prevăzute prin hotărâre a Guvernului.

Art. 43.

(1) Pentru servicii de asistenţă de sănătate publică, efectuate de către autorităţile de sănătate publică la cererea unor persoane fizice şi juridice, se percep tarife potrivit reglementărilor în vigoare.

(2) Veniturile proprii obţinute potrivit alin. (1) se folosesc în condiţiile legii.

 

CAPITOLUL VIII

Utilizarea mass-media în interesul sănătăţii publice

Art. 44.

(1) Campaniile de informare, educare şi comunicare cu privire la teme care privesc sănătatea publică trebuie să fie avizate de Ministerul Sănătăţii.

(2) Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt obligate ca în cadrul grilelor de programe să rezerve gratuit spaţiul de emisie necesar promovării campaniilor de informare, educare şi comunicare referitoare la teme care privesc sănătatea publică.

(3) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii sau, după caz, ministerele cu reţea sanitară proprie, împreună cu Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune vor stabili, în baza unui protocol, modalităţile şi spaţiul acordat în grila de programe pentru promovarea campaniilor pe teme care privesc sănătatea publică.

 

CAPITOLUL IX

Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 45.

(1) În termen de 3 zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, ministrul sănătăţii va emite ordinul privind restructurarea actualelor direcţii de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi ordinul pentru aprobarea Normelor de organizare şi funcţionare a inspecţiei sanitare de stat.

(2) În termenul prevăzut la alin. (1), Ministerul Sănătăţii va elabora reglementările legale privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor prevăzute la art. 13 şi 14, pe care le va supune Guvernului spre aprobare.

Art. 46.

Normele metodologice privind activitatea de sănătate publică se elaborează de structurile de sănătate publică şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii.

Art. 47.

(1) Prevederile prezentului titlu se aplică şi ministerelor cu reţea sanitară proprie.

(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, cu modificările ulterioare, Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 1 iunie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.